Best Selling Books by James Hillman

Esiste qualcosa, in ciascuno di noi, che ci induce a essere in un certo modo, a fare certe scelte, a prendere certe vie – anche se talvolta simili passaggi possono sembrare casuali o irragionevoli? Se esiste, è il daimon, il «demone» che ciascuno di noi riceve come compagno prima della nascita, secondo il mito di Er raccontato da Platone. Se esiste, è ciò che si nasconde dietro parole come «vocazione», «chiamata», «carattere». Se esiste, è la chiave per leggere il «codice dell’anima», quella sorta di linguaggio cifrato che ci spinge ad agire ma che non sempre capiamo. Dopo anni di indagini sulla psiche, che hanno fatto di lui l’autore di saggi memorabili come "Il mito dell’analisi" e "Re-visione della psicologia", James Hillman ha voluto darci con questo libro le prove circostanziate dell’esistenza e dei modi di operare del daimon. E ha scelto una via inusuale ed efficacissima, quella cioè di impiegare come esempi non oscuri casi clinici ma il destino di personaggi che ogni lettore conosce: da Judy Garland a John Lennon e Tina Turner, da Truman Capote a Quentin Tarantino e Woody Allen, da Hannah Arendt a Richard Nixon e Henry Kissinger, da Hitler ai serial killer. Attraverso questa profusione di storie eloquenti e paradigmatiche Hillman è riuscito a farci capire che se la psicologia si è dimostrata incapace di spiegare le scelte più profonde che decidono la vita di tutti noi è proprio perché aveva perso contatto con il daimon. E soprattutto a farci sentire di nuovo la presenza di questo compagno segreto dal quale, più che da ogni altro elemento, la nostra vita dipende. "Il codice dell’anima" è apparso per la prima volta nel 1996.

«A che cosa somiglia il sogno?». Fin dall’antica domanda di Aristotele, possiamo inquadrare il paesaggio onirico solo per analogie, paragoni, metafore. Oppure, come ci suggerisce James Hillman in questo percorso sconcertante e provocatorio, possiamo accedervi lasciandoci alle spalle ogni tentativo di razionalizzarlo e di tradurlo nel linguaggio diurno, come era avvenuto, seppure con metodi opposti, nel caso di Freud e di Jung. La soluzione, per Hillman, consiste invece nel tornare alla mitologia come a una vera e propria «psicologia dell’antichità» e a una lettura del sogno come dimensione del «mondo infero», in quanto invisibilmente intrecciato a quello superno. Per accompagnarci in questa discesa notturna nell’«altro mondo», Hillman fa ricorso al vasto patrimonio delle tradizioni arcaiche, da quella egizia (che mostra il mondo sotterraneo come un reame in cui i morti camminano a testa in giù) a quella romana, a quella indiana. In quei riti e in quei miti, ben più che nella prassi psicologica moderna – che è sempre in qualche misura malata di riduzionismo –, si incontrano le immagini e i gesti che possono più aiutarci, ancora oggi, nella silenziosa «lotta sulla soglia» che è il nostro rapporto con la realtà onirica.

James Hillman ha sottratto la psicologia a coloro che l’avevano ridotta a una scienza del comportamento – con il corredo di programmi di ricerca, studi quantitativi e rigidi sistemi concettuali –, e ne ha fatto un «discorso», o un’«arte» dell’anima, che, rinunciando a ogni «fantasia di cura, di guarigione», intende esplorare le basi più profonde e misteriose della vita. Più che a un medico, Hillman somiglia quindi a un artista, che con un uso acuto e sensibile dello stile e dell’immaginazione sfida di continuo il lettore a capovolgere le idee più consuete, a trovare nuove prospettive, nuove angolazioni da cui ripercorrere l’esperienza. Non è un caso che siano proprio gli psicologi di professione a incontrare difficoltà nella lettura dei suoi testi: il progetto di «re-visione» della psicologia, infatti, può essere colto pienamente solo da chi abbia un orecchio metaforico e una lucida percezione della forma. E Hillman, più che il fondatore di una scuola di pensiero, si considera «membro di una comunità di persone impegnate, ciascuna nel proprio campo, in una re-visione delle cose». Seguendo indicazioni e suggerimenti dell’autore stesso, Thomas Moore ha allestito una sequenza di testi che attraversano tutta l’opera di Hillman, mostrandone la stupefacente ricchezza tematica e la potenza «re-visionaria».

De ce ar avea morţii a se tângui, ne-am putea întreba, şi ce legătură să existe între aceştia şi viaţa noastră mentală? Cu a sa Carte Roşie, Jung a deschis porţile inconştientului colectiv, permiţând acestor figuri să prindă glas şi să pătrundă în lumea noastră conştientă. Astfel, psihologia ce i-a urmat a fost nevoită să renunţe la pretenţiile sale de ştiinţă exactă, acceptând hrana bogatului şi inepuizabilului material ce urcă din străfundurile psihicului. O astfel de mutaţie a generat, inevitabil, numeroase întrebări legate de personajele din visele şi fantasmele noastre, de expresia creatoare, de religii, artă şi psihologie, la care James Hillman şi Sonu Shamdasani încearcă să răspundă pe parcursul a cincisprezece conversaţii savuroase şi alerte pe marginea Cărţii Roşii. Acest volum de dialoguri între doi jungieni de renume îi va interesa cu siguranţă pe cei aflaţi pe drumul descoperirii de sine, ca şi pe cei dornici să-şi extindă perspectiva asupra gândirii lui C. G. Jung în particular şi a psihologiei în general. James Hillman (1926-2011), psiholog american, a studiat la Institutul C.G. Jung din Zürich. A fondat curentul psihologiei arhetipale, desprins din psihologia analitică. A scris numeroase cărţi de specialitate, printre care Codul sufletului, publicată la Editura Trei în anul 2017 Sonu Shamdasani este specialist în istoria psihologiei şi a psihiatriei şi profesor de istorie jungiană la Centrul Wellcome Trust de Istorie a Medicinei de la University College London. Considerat cel mai de seamă exeget al lui Jung, el a editat Cartea Roşie şi şi-a adus aportul la traducerea acesteia în engleză.

Moving Jungian psychology from types to images, to an image-based archetypal psychology, is James Hillman''s concern in this volume. This volume leads from Hillman''s principal essay on typology, "Egalitarian Typologies versus the Perception of the Unique," to his expansive "Inquiry into Image." Hillman instigates an active re-visioning, re-imagining, of psychology as a self-generative activity of the soul: "An image is given by the imagining perspective and can only be perceived by an act of imagining."

El autor plantea en este libro que el control, sobre todos los aspectos de nuestra existencia, el sentimiento que domina nuestra voluntad y emociones.

±La guerra nunca termina, ni siquiera cuando se canta victoria. Inherente al ser humano, lo ha acompañado como una sombra a través del tiempo y el espacio. La guerra es, pues, normal: no sólo engendra el cosmos (Heráclito), sino que constituye el estado natural del hombre (Hobbes, Kant); más aún, el ser se revela como guerra (Lévinas): de ella surge la estructura misma de la existencia -individual y social- y nuestra manera de pensarla. Pero paradójicamente la guerra es ±inhumana: aunque la lleven a cabo hombres, éstos actúan poseídos por potencias que los rebasan y transforman, potencias que la mitología identificaba con dioses. La guerra tiene vida propia, no está sujeta al control humano, existe sólo para sí: la comprensión de este hecho, ignorado por los modelos seculares, implica el cabal entendimiento de lo que la guerra engendra en los hombres: atracción, culto y, en última instancia, un ±terrible amor. En un mundo en el que la violencia es omnipresente y multiforme, James Hillman concluye que ±la guerra es el fundamento del ser, como lo son la muerte y el amor, la belleza y el terror, y que no hay solución racional ante el amor que provoca sino el encauzamiento de éste hacia la pasión estética. No sólo nos aleja de la ±ignorancia voluntaria en que estamos inmersos sino que, al mismo tiempo, nos otorga una novedosa perspectiva para hacer frente a la guerra y la violencia desde sus propias entrañas.

Perché in cent''anni la psicoanalisi non è riuscita a curare il malessere dell''uomo, non ci ha reso più felici, non ha creato un mondo migliore? A oltre un secolo dalla nascita della terapia psicoanalitica, uno dei grandi filosofi e psicologi del Novecento e uno scrittore dialogano, interrogandosi sugli obiettivi raggiunti da questa disciplina e ne tracciano un bilancio. Sempre più persone infatti vi si rivolgono per contrastare un crescente malessere, eppure nella società occidentale continuano a dilagare nevrosi, paure, infelicità. La psicoterapia ha dunque fallito? E soprattutto, come si può intervenire oggi perché possa tornare efficace? Forse l''errore è stato concentrarsi esclusivamente sulla mente e sull''anima dell''individuo, sulla sua storia interiore, e perdere di vista il mondo esterno. Se la terapia ha lo scopo di adattare l''individuo a una società malata, infatti, il risultato sarà una moltiplicazione del malessere, nell''individuo e nella società. Ciò che serve, allora, è un radicale, coraggioso cambiamento di paradigma. Quello che Hillman e Ventura propongono in questo saggio, un caposaldo della riflessione psicologica (e non solo) che gli autori stessi auspicavano come «informale, selvaggio, perfino divertente; un libro che rischiasse, che trasgredisse le regole, che passasse col rosso». Una lettura, insomma, capace di aprire la mente.

En este libro, James Hillman desarrolla una teoría de los sueños cuyos únicos precedentes son las de Freud y Jung. Tomando como punto de partida las ideas de este último acerca del inconsciente colectivo, Hillman utiliza los conceptos clásicos en términos mitológicos. Da cuenta de nuestra vida onírica recurriendo a los mitos del inframundo –el lado oscuro del alma, sus imágenes y sus sombras—y a las representaciones de los dioses y de la muerte. Y ello le conduce a una revisión de la interpretación de los sueños en relación con la psicología del “morir”. La obra concluye con una hermosa disertación sobre las imágenes y los temas específicos de los sueños tal como aparecen en la práctica de la psicología. El sueño y el inframundo es el mejor libro de Hillman, pues profundiza con gran fuerza en las teorías que ya expuso en dos de sus textos anteriores, El mito del análisis y Re-imaginar la psicología.

The relationship between America and Christianity has never been so hotly contested as it is today. September 11, 2001, and the war on terrorism have had an almost schismatic impact on the Church. American Christians have been forced to ask the really hard questions about faith and politics. While some Christians would rather not ask these questions at all, they are unavoidable for a religion that seeks to speak to the whole world, with the expectation of nothing less than global transformation. Like it or not, Christians have to take a stand on the issue of America''s alleged imperialism, not only because America is largely a product of the Christian imagination but also because the converse is true — the growth of Christianity worldwide is largely shaped by American values and ideals. American Providence makes the case that American Christianity is not an oxymoron. It also argues for a robust doctrine of providence — a doctrine that has been frequently neglected by American theologians due to their reluctance to claim any special religious status for the United States. Webb goes right to the heart of this reluctance by defending the idea that American foreign policy should be seen as a vehicle of God''s design for history.

Să fim, oare, numai rezultatul interacțiunii dintre genele transmise de părinții noștri și mediu? Cu ce scop se află fiecare dintre noi pe acest pământ? Reușesc oare psihologia și științele actuale să explice extraordinara forță care ne ajută să ne urmăm drumul, în ciuda vicisitudinilor? De-a lungul timpului, numeroși gânditori, filosofi, psihologi au încercat să identifice acel ceva din noi ce cu toții știm că există, care ne călăuzește viața, dar pe care nu-l găsim căutând în laboratoare sau în statistici. Unii l-au numit daimon, soartă, duh, înger păzitor. James Hillman îl numește „ghindă". Așa cum stejarul, până să ajungă falnicul copac pe care îl cunoaștem, este mai întâi o ghindă ascunsă în pământ, un proiect, o promisiune, la fel și noi, oamenii, ne naștem cu ideea a ceea ce urmează să devenim. Această carte prezintă exemplele grăitoare ale unor personalități din lumea artistică și politică, ale căror vieți arată că nimic nu este întâmplător. Antrenantă, ușor de urmărit, se adresează oricărui cititor aflat în căutarea propriului sine. James Hillman (1926–2011), psiholog american, a studiat la Institutul C.G. Jung din Zürich. A fondat curentul psihologiei arhetipale, desprins din psihologia analitică. A scris numeroase cărți de specialitate, printre care Re-visioning Psychology, nominalizată în 1975 la Premiul Pulitzer. A susținut conferințe și a tratat pacienți în practica sa privată. Viața umană este mult mai mult decât ne permit teoriile noastre să cunoaștem despre ea. Mai devreme sau mai târziu, ceva pare să ne cheme pe o anumită cale. Poate că acest „ceva" s-a manifestat sub forma unui moment singular, cândva, în copilărie, o clipă în care a apărut de nicăieri o urgență teribilă și fascinantă, o răsturnare ciudată a ordinii firești ce a creat loc pentru o profeție: asta este ceea ce trebuie să fac, asta trebuie să devin. Acesta sunt eu. James Hillman

In un momento chiave del celebre film sul generale Patton, un memorabile George C. Scott passeggia per il campo di battaglia a combattimento finito: terra sventrata, carri armati bruciati, cadaveri. Volgendo lo sguardo a quello scempio, esclama: «Come amo tutto questo. Che Dio mi aiuti, lo amo più della mia vita». È eloquente che James Hillman abbia scelto proprio questa scena, tanto spiazzante quanto rivelatrice, per introdurre il provocatorio tema del suo nuovo libro: la guerra come pulsione primaria e ambivalente della nostra specie – come pulsione, cioè, dotata di una carica libidica non inferiore a quella di altre pulsioni che la contrastano e insieme la rafforzano, quali l’amore e la solidarietà. Il presupposto è che se di quella pulsione non si ha una visione lucida ogni opposizione alla guerra sarà vana. Frantumando la retorica degli adagi progressisti – basati su una lettura caricaturale della «pace perpetua» teorizzata da Kant –, Hillman risale così, in perfetta consonanza con la sua visione della psicologia, al carattere mitologico e arcaico di tale ambivalenza, riassunto nell’inseparabilità di Ares e Afrodite. In questa prospettiva tutte le guerre del passato e del presente appariranno quindi semplici variazioni della guerra più emblematica dell’Occidente classico, quella cantata nell’«Iliade». Ma soprattutto, ricorrendo a dettagliati rapporti dal fronte, a lettere di combattenti, ad analisi di esperti in strategia – oltre che a tutti gli scrittori e tutti i filosofi che alla guerra hanno tributato meditazioni decisive, da Twain a Tolstoj, da Foucault a Hannah Arendt –, Hillman ci guida a una scandalosa verità: più che un’incarnazione del Male, la guerra è in ogni epoca – lo dimostra la contiguità tra le descrizioni omeriche e i reportage dal Vietnam – una costante della dimensione umana. O meglio, «troppo» umana.

A dialogue on the matters fundamental of our time.

Forţa caracterului îşi propune să reevalueze ideile comune despre bătrâneţe, oferind o perspectivă nouă asupra ei, centrată pe noţiunea de caracter. Gândit ca o continuare la Codul sufletului (Trei, 2017), care analizează rolul esenţial al caracterului în viaţa noastră emoţională şi intelectuală, volumul de faţă este structurat în trei părţi ce corespund etapelor bătrâneţii identificate de autor. Prima este dăinuirea, etapa de desăvârşirea a caracterului prin înaintarea în vârstă, cea de-a doua este plecarea, adică pregătirea pentru moarte, iar în cea de-a treia, etapa de după plecare, caracterul celui dispărut îi influenţează pe cei rămaşi în viaţă. Trecând în revistă miturile şi arhetipurile care ne guvernează viaţa în ultimii ani, Hillman explorează sensurile şi virtuţile ascunse ale schimbărilor fizice şi emoţionale specifice bătrâneţii, precum pierderile de memorie, modificarea tiparelor de somn sau misteriosul reviriment al imaginaţiei erotice. Îmbinând psihologia, filozofia, poezia şi textele sacre cu experienţa de viaţă a autorului, Forţa caracterului este menite să schimbe felul în care ne gândim la bătrâneţe.

"Po klasicích Sigmundu Freudovi a C. G. Jungovi přichází James Hillman s originálním pohledem na sny a práci s nimi. Vychází z klasických teorií, ale netradičně je obohacuje o nový přístup čerpající z poetiky mytologie. Spojuje sny zejména s temnou stránkou duše, s jejími představami a stíny, s obrazy smrti. Hillmanovým řešením v přístupu ke snu je především odvaha k imaginativní, poetické, metaforické svobodě, odvaha k tvořivému ponoru do hlubiny... Na teoretickou část knihy, která je prokládána množstvím příkladů z mýtů i Hillmanovy vlastní praxe, navazují úvahy nad některými konkrétními snovými motivy.James Hillman (1926-2011) byl americký psycholog. Studoval na Institutu C. G. Junga v Curychu. Je považován za nejvýznamnějšího a nejvyhraněnějšího představitele archetypové školy jungovské psychologie."--