Most Popular Books by Annie Ernaux

Cinco anos depois de recompor a vida e a trajetória do pai em "O lugar", Annie Ernaux retorna à autossociobiografia, gênero que inaugurou e que a consagrou, para narrar as memórias que guarda de sua mãe, escritas nos meses seguintes à morte dela. Com a tarefa de articular uma narrativa "entre o familiar e o social, o mito e a história", Ernaux parte da mesma "linguagem neutra" de outros livros para escrever sobre a própria mãe, mas também sobre a vida de uma mulher. No entanto, a dor e a fragilidade do luto alteram essa equação de forma sutil, porém fundamental: em contato com a perda materna, o estilo seco assume um contorno visceral que vai direto ao coração das lembranças. À flor da pele, ela atenta para as muitas facetas da dor, desde as mais ínfimas. "Alguns pensamentos deixam um buraco em mim: pela primeira vez, ela não vai ver a primavera." Apesar disso, reconhece a dimensão social de seu luto: "perdi o último vínculo com o mundo do qual vim". Nascida no início do século 20, sua mãe foi operária desde os doze anos. Tinha orgulho do ofício e de buscar a independência. "Ir longe", assim Ernaux define o princípio que regeu a vida dessa mulher. Depois de se casar, abriu com o marido o café-mercearia onde trabalhou até a terceira idade. Leitora voraz e aberta para o mundo, estimulava os estudos da filha na tentativa de lhe prover o que nunca tivera. Quando, já viúva, vai viver com Ernaux e os netos, mãe e filha experimentam nas miudezas do cotidiano a distância que a ascensão social da filha singrou entre as duas. Com precisão cirúrgica, a autora recupera os detalhes dos gestos maternos, as expressões, a inquietude e a vivacidade que a mãe manteve até o fim da vida, numa casa de repouso, já acometida pelo Alzheimer. Sóbrio e comovente, este livro é peça central no quebra-cabeças do projeto da autora de escrever a vida. Nele é possível acompanhar não só a trajetória de uma mulher da classe trabalhadora, mas os sentimentos viscerais de sua filha: amor, ódio, admiração, ternura, culpa e um vínculo inabalável.

En quelques pages, à la première personne, Annie Ernaux raconte une relation vécue avec un homme de trente ans de moins qu’elle. Une expérience qui la fit redevenir, l’espace de plusieurs mois, la "fille scandaleuse" de sa jeunesse. Un voyage dans le temps qui lui permit de franchir une étape décisive dans son écriture. Ce texte est une clé pour lire l’œuvre d’Annie Ernaux — son rapport au temps et à l’écriture.

Åren är en berättelse om tiden mellan 1941 till 2006, från författaren Annie Ernaux uppväxt i en arbetarklassfamilj i Normandie, via katolsk privatskola, till tiden som lärare i litteratur i Paris, förortslivet, de två sönerna och slutligen skilsmässan. Men det är inte en genomsnittlig självbiografi, utan ett slags egensinnigt kollektivt minne. Ernaux uppfinner en ny stil som är subjektiv och opersonlig, privat och allmän, och en ny genre - den kollektiva självbiografin - för att på så sätt fånga tidens gång. Ernaux behandlar teman som den katolska prydhetens kollaps, sekulariseringens framfart, p-pillret, abortfriheten och kvinnans frigörelse. Ett annat viktigt tema är hur vi lämnat skammen bakom oss och gått in i ett allt extremare konsumtionssamhälle. Vi kan läsa Annie Ernaux oslagbart träffsäkra essä över samtiden, efterkrigstidens Europa, närmast som ett lackmuspapper över var vi befinner oss idag: i en tid av klasskillnader, populism, sönderfallande landsbygd och alienering. Åren har jämförts med Marcel Prousts stora minnesarbete På spaning efter den tid som flytt , men ur ett folkligt, kvinnligt och samtida perspektiv.

Cuando nos salimos del camino marcado, las distancias con quienes nos rodean a veces son insuperables. En abril de 1967, la autora y protagonista, por entonces joven aspirante a profesora de secundaria, supera el examen de capacitación en un liceo de Lyon para orgullo (y recelo) de su padre, antiguo obrero que, procedente del medio rural y tras trabajar duramente, ha acabado convertido en propietario de un pequeño comercio en las provincias. Para ese padre, todo eso significa otro paso adelante en su difícil ascenso social; sin embargo, poco le dura esta satisfacción, ya que fallece dos meses después. Padre e hija han traspasado sus respectivos «lugares» dentro de la sociedad. Pero se han mirado entre sí con suspicacia, y la distancia entre ambos ha ido tornándose cada vez más dolorosa. El lugar se centra, pues, no sólo en los complejos y prejuicios, los usos y las normas de comportamiento de un segmento social de límites difusos, cuyo espejo es la culta y educada burguesía urbana, sino también en la dificultad de habitar en un espacio propio dentro de la sociedad.

Seneler çeşitli imgeler, fotoğraflar, dönemin gazete haberleri, popüler şarkıları, filmleri, reklamları, sloganları, siyasi gelişmelerinden hareketle 1940’lardan 2000''li yıllara uzanan deneysel bir metin, bir tür toplumsal kronik. En mahrem anılarına, hayatındaki önemli dönemeçlere kendi kuşağının hikâyesini de dahil edip tarihin kaydını tutan ve bunu yaparken klasikleşmiş otobiyografi yazınının dışına çıkan Ernaux, anlatının merkezine kendini koymaktan bilhassa kaçınıp bireysel tarihiyle kolektif tarihi bir araya getiriyor. Sınıf çatışması, kadın çalışmaları gibi konulara da yer vererek toplumsal bir bellek yazını oluşturuyor. “Okumanız gereken en iyi kitaplardan biri.” Deborah Levy “Seneler yalnızca otobiyografi yazını için değil, sanat için de devrim niteliğinde.” John Banville

Korean edition of [The Young Man] by Annie Ernaux who won the 2022 Nobel Prize in Literature. Annie Ernaux''s most recent book, dazzling and breathtaking, published in France in 2022, is about her affair with a man 30 years her junior. Korean edition translated by Yun Seok Hyeon.

Ernaux’nun babası, kızı öğretmenlik sınavlarını verdikten iki ay sonra ölür. Yazar bu ölümün ardından, yetersiz eğitim görmüş, çocukluğundan beri değeri ancak kas gücüyle ölçülmüş babasının işçilikten küçük esnaflığa geçişini, onun toplumsal konumunu ve kendisiyle ilişkisini eşeler. Satırlara dökülenlerse dramatik hatıralar değil, bir portre üzerinden anlatılan bir “sınıf” hikâyesidir. Babamın Yeri, bir adamın hem toplumun hem de kızının gözündeki “yer”ini irdeleyen, son derece kişisel bir konuyu sakınmadan, alabildiğine yalın bir üslupla evrensele dönüştürerek aktaran bir metin. “Duyguların ve ketumluğun iç içe geçtiği muazzam bir edebî başarı.” Le Monde “Ernaux, Simone de Beauvoir’dan bir neslin tarihini tutan vakanüvis rolünü miras aldı.” Margaret Drabble #fransızedebiyatı #toplumsalbellek #babakızilişkisi #sınıf #aile #otobiyografi

Korean edition of [A Girl''s Story] by Annie Ernaux. The winner of the 2022 Nobel Prize in Literature. Another masterpiece of remembering from Annie Ernaux, the Man Booker International Prize-shortlisted author of [The Years]. Annie Ernaux revisits the season 50 years earlier when she found herself overpowered by another''s will and desire. Korean edition translated by Baek Su Rin.

Ce journal va conduire l''héroïne à la mort de sa mère, atteinte de la maladie d''Alzheimer.

Pendant un an Annie Ernaux a tenu le journal de ses visite dans un hypermarché Auchan. On redécouvre à ses côtés le monde de la grande surface. Loin de se résumer à la corvée des courses, celle-ci prend dans ce livre un autre visage : elle devient un grand rendez-vous humain. (Source 4ème de couverture).

Aos dezessete anos, a jovem Annie deixa sua cidade natal para trabalhar como monitora numa colônia de férias na Normandia. É ali que vive sua primeira experiência sexual, em uma noite que deixaria nela uma marca indelével. Em Memória de menina, mais de cinquenta anos depois, Ernaux mergulha no verão de 1958 para tentar acessar aquilo que gostaria de esquecer, mas que sabe estar na origem de quem ela se tornou, e também de seu trabalho como escritora. Com minúcia, ela tenta reconstruir a si mesma e o contexto da época para chegar ao coração da experiência tal como a viveu, e que a assombrará por tanto tempo. "Aquela menina de 58, que passados cinquenta anos é capaz de surgir e provocar um colapso interior, vive, portanto, em mim com sua presença escondida, irredutível. Se o real é aquilo que age, produz efeitos, segundo a definição do dicionário, essa menina não sou eu, mas ela é o real em mim. Uma espécie de presença real." É assim que Ernaux se dedica a alguns dos temas mais dolorosos de sua obra, decorrências da memória primordial que dá nome ao livro. Depois daquela noite, ela testemunhará no próprio corpo os efeitos do trauma: a interrupção súbita da menstruação e um transtorno alimentar — numa época em que não havia com o que nomeá-lo. A isso se somam outras dificuldades comuns às jovens de seu tempo: uma dolorosa tomada de consciência e internalização do seu lugar na sociedade, expressa no abandono das ambições acadêmicas e em angústias quanto ao futuro profissional. Ao mesmo tempo, a jovem Ernaux descobre O segundo sexo, de Simone de Beauvoir, e a dimensão política de seus problemas pessoais. Lemos o seu despertar para o feminismo, que a ajuda a encarar, mesmo que com limitações, sua condição: "ter recebido as chaves para entender a vergonha não confere o poder de apagá-la". Atenta à forma como os fatos históricos e as experiências vividas depois do verão de 1958 moldam sua visão sobre a época, Ernaux empreende uma das incursões mais profundas de sua constante reflexão sobre a temporalidade, fazendo de Memória de menina um ponto luminoso de sua obra.

Locul este romanul pe care Annie Ernaux îl dedică tatălui: muncitor care a fugit întreaga viață de propria condiție, transformându-se în mic cârciumar, fără educație, dar cu opinii ferme, și-a dorit mereu ca propria fiică să ajungă „mai bine decât el". Cu scriitura ca o lamă de cuțit, Annie Ernaux aduce un omagiu lipsit de sentimentalism unui bărbat misterios ce devine, pe parcursul cărții, simbolul unei întregi generații. În 1963, la vârsta de 23 de ani, naratoarea romanului Evenimentul descoperă că e însărcinată. Într-o Franță în care avortul este ilegal, ea va trebui să-și asume „evenimentul", știind că mai presus de lege se află rușinea pe care o va aduce asupra familiei sale. Folosind arma memoriei, dar și însemnările din jurnal, Annie Ernaux readuce la viață cumplita traumă a avortului clandestin. Evenimentul a fost ecranizat în 2021, în regia lui Audrey Diwan, cu Anamaria Vartolomei în rolul principal.

"Anne a quinze ans. Elle traîne son ennui au seuil de grandes vacances sans horizon dans le pavillon de ses parents. Par l''intermédiaire de sa meilleure amie, elle rencontre Mathieu, étudiant, moniteur durant l''été dans une colonie de vacances. Avec lui elle fait l''amour pour la première fois. Il la rejette brutalement lorsqu''il apprend qu''elle est allée avec Yan. À la rentrée, au lycée, elle se renferme, renvoyée à la solitude. Roman âpre, juste, d''une adolescente en quête de sens et de liberté, Ce qu''ils disent ou rien préfigure, quarante ans plus tôt, Mémoire de fille."--Page 4 of cover.

Dit boek is een collectieve autobiografie van onze tijd. Het vertelt het verhaal over de periode 1941-2006 door de lens van het geheugen, van tegenwoordige en herinnerde indrukken, culturele gewoonten, taal, foto’s, boeken, liedjes, radio, televisie, reclame en krantenkoppen. Annie Ernaux slaagt erin een vorm te vinden die zowel subjectief als onpersoonlijk, particulier als collectief is, een nieuw genre in feite, dat beoogt het verleden te vangen. Als vermenging van autobiografische fictie en sociologie is De jaren ‘een Op zoek naar de verloren tijd van ons tijdperk van mediadominantie en consumentisme’ (The New York Times), een monumentale bijdrage aan de twintigste-eeuwse Franse geschiedenis zoals weerspiegeld in het leven van één vrouw.

Premiul Nobel pentru Literatură 2022 „Una dintre cele mai bune cărți pe care le vei citi vreodată!" Deborah Levy La publicarea din Franța, în 2008, Anii a fost primită cu surprindere. Deși Annie Ernaux era deja de decenii o scriitoare iubită și premiată, Anii a reprezentat, în mult feluri, un nou început: atât un volum de memorii al unei întregi generații, dar și povestea unor oameni ce-și relatează istoria unică. Poate de aceea naratoarea cărții evită pronumele „eu", alegând să folosească „noi". Anii este o rememorare a perioadei 1941-2006, realizată cu ajutorul senzațiilor trecute și prezente, al fotografiilor, cărților, cântecelor, radioului, televiziunii, reclamelor, știrilor, totul contrastând cu însemnările de jurnal adunate de-a lungul a șase decenii. Cu acest roman total, care s-a sedimentat de-a lungul a trei decenii, Annie Ernaux își exploatează în mod magistral întreaga memorie." Le Monde „Anii constituie o revoluție, nu doar în arta autobiografiei, ci și în artă pur și simplu. Cartea lui Annie Ernaux îmbină memoriile, visele, faptele și meditațiile într-o evocare unică a vremurilor în care am trăit și încă trăim." John Banville „Anii este o meditație filosofică scrisă în ritmul unei curse nebunești de-a lungul deceniilor." Kapka Kassabova „Una dintre foarte puținele cărți cu adevărat mari din literatura contemporană." Emmanuel Carrère

İsimsiz bir anlatıcı, evli ve yabancı bir adam, her şeyi tüketen bir tutku, saplantıya dönüşen bir aşk… Ernaux ispatsız, sade üslubuyla, cinsellik temelinde kurulan bu ilişkinin dinamiklerini, tutkunun tuzağına düşmüş kalbin arzularını, beklentilerini, arzulanan erkeğin varlığıyla özdeşleşmedikçe katlanılabilir olmaktan çıkan günlük işleri, sıradan olayları bütün içtenliğiyle, cesurca ortaya koyuyor. Yalın Tutku, hangi toplumsal konuma ait olursa olsun, tutkunun insanları nasıl ele geçirebileceğini, kişinin iradesini nasıl hiçliğe indirgeyip körleştirebileceğini anlatan, nadir görülecek türden bir yüzleşme deneyimi. “Fransız edebiyatının en önemli yapıtlarından birinin yazarı olan Annie Ernaux’nun eseri yıkıcı olduğu kadar güçlü, öfkeli olduğu kadar da incelikli.” Édouard Louis “Basit açıklamalara kafa tutan tutkulara adanmış bir eser.” The New York Times #fransızedebiyatı #kadınyazını #kadınerkekilişkileri #tutku #aşk #bağımlılık

Premiul Nobel pentru literatură 2022 „Tot trecutul este necesar pentru a iubi prezentul.“ Annie Ernaux De-a lungul câtorva zeci de pagini, Annie Ernaux recreează, prin intermediul unei relații cu un student mai tânăr cu trei decenii decât ea, „fata scandaloasă“ pe care a întrupat-o în tinerețe. Este o nouă versiune a scriitoarei, care-i îngăduie mai curând să analizeze trecutul decât să trăiască prezentul: femeia matură care ține de mână un bărbat mult mai tânăr este la fel de izolată și de „interpretată“ de societate cum fusese tânăra care își pierduse virginitatea cu decenii în urmă. Prezentul și trecutul se rescriu reciproc, se potențează și-și acordă noi modalități de interpretare. Paginile de Fotojurnal ce însoțesc microromanul așază această imagine a prezentului în rama memoriei revizitate. „O carte sublimă.“ Elle „Acum treizeci de ani, m-aș fi ferit de el. Pe atunci nu voiam să găsesc într-un băiat semnele originii mele modeste, tot ce consideram că este «de neam prost» și despre care știam că se aflase în mine.“ Annie Ernaux „Încă o dată, opera lui Annie Ernaux pare a fi un studiu riguros al vieții, dar și un experiment.“ Caroline Montpetit, Le Devoir „Proza lui Annie Ernaux taie până la os.“ The Guardian Annie Ernaux (n. 1940) s-a născut în Normandia, unde și-a petrecut copilăria și prima tinerețe. A urmat studiile superioare la Rouen, Bordeaux și Grenoble. A fost, până în anul 2000, profesoară de ciclu gimnazial secundar, construindu-și în același timp o impresionantă carieră literară. A primit cele mai importante distincții pentru literatură atât în Franța, cât și în străinătate (Prix Marguerite Yourcenar, Prix Renaudot, Premio Strega, Premio Formentor, Premio Gregor von Rezzori), iar din luna octombrie a anului 2022 este laureata Premiului Nobel pentru Literatură. Este singura autoare a cărei operă a fost publicată în prestigioasa serie Quarto a Gallimard în timpul vieții sale. În colecția Anansi. World Fiction urmează să apară L’Autre fille și L’Écriture comme un couteau.

Etudiante en lettres, l''auteure se remémore la période où affligée par sa famille de tous les vices, elle en vient à la détester et se trouve confrontée à l''expérience difficile de l''avortement.

"J''importe dans la littérature quelque chose de dur, de lourd, de violent même, lié aux conditions de vie, à la langue du monde qui a été complètement le mien jusqu''à dix-huit ans, un monde ouvrier et paysan. Toujours quelque chose de réel. J''ai l''impression que l''écriture est ce que je peux faire de mieux, dans mon cas, dans ma situation de transfuge, comme acte politique et comme "don". C''est la première fois qu''Annie Ernaux publie un livre d''entretiens. Avec Frédéric-Yves Jeannet, elle parle de sa venue à l''écriture, de sa manière de travailler, de ses raisons d''écrire. Cette édition est augmentée d''une postface inédite d''Annie Ernaux.

Ook ik heb dat meisje willen vergeten. Haar echt vergeten, oftewel geen zin meer hebben om nog over haar te schrijven. Niet meer denken dat ik moet schrijven over haar, over haar verlangen, haar waanzin, haar stompzinnigheid en haar hoogmoed, haar honger en haar opgedroogde bloed. Het is me nooit gelukt. Annie Ernaux duikt diep in de zomer van 1958, de zomer waarin ze voor het eerst met een man naar bed ging, tijdens een vakantiekamp in Normandië. Die nacht bracht een schokgolf teweeg die twee jaar lang in haar lichaam en in haar leven zou blijven natrillen. Met gebruikmaking van de onuitwisbare beelden aangedragen door haar herinneringen, van foto’s en van brieven die ze schreef aan vriendinnen, onderzoekt ze het meisje dat ze is geweest, in een onverbiddelijke slingerbeweging tussen vroeger en nu

Premiul Nobel pentru Literatură 2022 „Un monument închinat pasiunilor care sfidează orice explicație simplă." The New York Times Book Review Anulând granițele dintre ficțiune și memorialistică, naratoarea anonimă din Pasiune simplă documentează reacțiile, dorințele, umilințele unei femei consumate timp de doi ani de pasiunea pentru un străin căsătorit. Fiecare cuvânt, întâmplare ori persoană ceu00adi iese în cale îi prilejuiește o legătură cu cel iubit ori îi provoacă o indiferență glacială. Nu există cale de mijloc, așa cum luciditatea extremă nu oferă scăpare din fața acestei pasiuni mistuitoare. În Confesiunea adolescentei, naratoarea readuce la viață vara anului 1958, când su00ad-a dăruit pentru prima oară unui bărbat. Abia împlinise 18 ani, iar bărbatul a preferat su00ad-o uite și să-u00adși continue viața ca și când nimic nu s-u00adar fi întâmplat. După 50 de ani, scriitoarea își dă seama că s-u00adar putea întoarce la fata de atunci, pe care încercase din răsputeri su00ad-o uite. În cursul acestui proces, va descoperi că acea fată care fusese cândva este originea vitală, violentă și dureroasă a identității ei de scriitoare. „Succesul nu înseamnă mai nimic pentru mine. Nu are aproape nicio influență asupra a ceea ce fac sau asupra felului în care mă privesc pe mine însămi. Trăiesc pentru a scrie. Mare parte a timpului scriu aici, în casa mea. Câteodată mă întreb dacă nu cumva am ratat ceva subordonând totul scrisului. Dar poate acesta e motivul pentru care mă aflu aici." Annie Ernaux „Annie Ernaux este autoarea uneia dintre cele mai importante opere din literatura franceză." Édouard Louis „Annie Ernaux este o memorialistă atipică: își abordează memoria cu neîncredere... Ea nu dezgroapă trecutul, nu afirmă că ar avea acces la el, ci mai curând îl accesează selectiv." Madeleine Schwartz, The New Yorker „Încă o explorare plină de emoție, de onestitate neînfricată a dorinței feminine, a rușinii și a pasiunii intelectuale, purtând semnătura incomparabilei Annie Ernaux." Sigrid Nunez

‘Sinds vorig jaar september heb ik niets anders meer gedaan dan wachten op een man, wachten tot hij me zou bellen en naar me toe zou komen.’ Een ouder wordende schrijfster begint een liefdesaffaire met een hoge ambtenaar. De vrouw leeft in een roes en geeft zich volledig over aan haar hartstocht. Heel haar zijn staat in het teken van deze ene aanbeden man. Dan slaat alles om: achterdocht en jaloezie verdrijven de liefde. De roes maakt plaats voor leegte en pijn. Het verdriet om de voorbije passie kent geen genezing.

Em 1963, Annie Ernaux, então uma estudante de 23 anos, engravida do namorado que acabara de conhecer. Sem poder contar com o apoio dele ou da própria família numa época em que o aborto era ilegal na França, ela vive praticamente sozinha o acontecimento que tenta destrinchar neste livro quarenta anos depois, quando já é uma das principais escritoras de seu país. Com a ajuda de entradas de seu diário e de memórias há muito guardadas, Ernaux reconstrói seu périplo solitário para realizar um aborto clandestino. Ao refletir sobre a onipresença da lei e seu imperativo sobre o corpo feminino, Ernaux nos apresenta mais uma face da mescla indissociável do íntimo e do coletivo tão característica de todo o seu percurso literário. Quando por fim encontra uma "fazedora de anjos" disposta a realizar o serviço, a jovem acaba na ala de emergência de um hospital. Anos se passam sem que ela tenha coragem de revisitar o episódio. Em sua relação radical com a escrita, porém, Ernaux encontra o caminho para falar publicamente de seu aborto e fazer da literatura uma profissão de fé, que comove pela honestidade cortante: "o verdadeiro objetivo da minha vida talvez seja apenas este: que meu corpo, minhas sensações e meus pensamentos se tornem escrita, isto é, algo inteligível e geral, minha existência completamente dissolvida na cabeça e na vida dos outros".

Nobelpreis für Literatur 2022 Geschichte ihrer selbst, Gesellschaftsporträt, universelle Chronik: Annie Ernaux’ aufsehenerregendes Werk wirkt von Beginn an weit über die französischen Grenzen hinaus. Eine faszinierende Einladung, das eigene Leben zu hinterfragen: »Annie Ernaux zu lesen ist ein Schock, eine Erfahrung, vor allem ist es wichtig.« Der Spiegel Kindheit in der Nachkriegszeit, Algerienkrise, die Karriere an der Universität, das Schreiben, eine prekäre Ehe, die Mutterschaft, de Gaulle, das Jahr 1968, Krankheiten und Verluste, die sogenannte Emanzipation der Frau, Frankreich unter Mitterrand, die Folgen der Globalisierung, die uneingelösten Verheißungen der Nullerjahre, das eigene Altern. Anhand von Fotografien, Erinnerungen und Aufzeichnungen, von Wörtern, Melodien und Gegenständen vergegenwärtigt Annie Ernaux die Jahre, die vergangen sind. Und dabei schreibt sie ihr Leben – unser Leben, das Leben – in eine völlig neuartige Erzählform ein: »Annie Ernaux ist die Königin der neuen autobiographischen Literatur.« Die Zeit

Um dos livros de Annie Ernaux mais adorados pela crítica e pelo público, Paixão simples é também um dos mais ambiciosos por sua tentativa de dar conta da radicalidade da experiência de se apaixonar. Nas breves páginas deste relato profundamente humano, publicado pela primeira vez em 1992, a vencedora do prêmio Nobel de 2022 esmiúça o estado de enamoramento absoluto que experimentou quando, já divorciada e mãe de dois filhos crescidos, viveu um relacionamento com um homem casado. Durante os meses em que se relacionou com A., toda a existência da autora foi regida por um novo signo, que ela disseca com precisão e franqueza. "Graças a ele", afirma, "eu me aproximei do limite que me separa do outro, a ponto de às vezes imaginar que iria chegar do outro lado". Essa proximidade do limiar, tão própria do sujeito apaixonado, assume formas variadas no relato. A primeira fronteira a ser deixada para trás é a da razão, que cede espaço ao pensamento mágico por meio do qual se manifesta a expectativa agonizante de ser correspondida. Cada evento, palavra ou pessoa ao redor só tem interesse para Ernaux na medida em que a faz pensar em A. Cada minuto longe dele é uma espera que transcorre de forma diversa do ritmo da vida real. Tema recorrente na obra da escritora, o tempo em Paixão simples não obedece à lógica ou à História. "Para mim não havia essa cronologia em nossa relação, eu só conhecia a presença ou a ausência", eis o aspecto radical da paixão. Uma vez terminada a relação, o tempo entra em cena novamente, desta vez como índice do rastro deixado por um acontecimento marcante: "Estava sempre calculando, ''há duas semanas, cinco semanas, ele foi embora'', e ''no ano passado, nessa data, eu estava aqui, fazendo isso e aquilo''" [...]. Pensava que era muito estreito o limiar entre essa reconstituição e uma alucinação, entre a memória e a loucura". Verdadeira anatomia da alma apaixonada, este livro é também uma reflexão sobre o poder da escrita e um elogio ao luxo que é viver um grande amor.

Tous les livres que j''ai écrits ont été précédés d''une phase, souvent très longue, de réflexions et d''interrogations, d''incertitudes et de directions abandonnées. À partir de 1982, j''ai pris l''habitude de noter ce travail d''exploration sur des feuilles, avec des dates, et j''ai continué de le faire jusqu''à présent. C''est un journal de peine, de perpétuelle irrésolution entre des projets, entre des désirs. Une sorte d''atelier sans lumière et sans issue, dans lequel je tourne en rond à la recherche des outils, et des seuls, qui conviennent au livre que j''entrevois, au loin, dans la clarté. A. E. Parallèlement à ses romans, Annie Ernaux tient un journal d''avant-écriture ; une sorte de livre de fouilles, rédigé année après année, qui offre une incursion rare de « l''autre côté » de l''œuvre. Plongé au cœur même de l''acte d''écrire, le lecteur devient témoin du long dialogue de l''autrice avec elle-même : la pensée taillée au couteau, des idées en vrac, des infinitifs en mouvement ; des associations de mots, de morceaux de temps, et de confidences. Pour la réédition de L''atelier noir, Annie Ernaux a souhaité augmenter l''ouvrage de pages inédites de son journal de Mémoire de fille.

In De jonge man vertelt Annie Ernaux in kort bestek (en in de eerste persoon enkelvoud) over een voorbije liefdesrelatie met een man die dertig jaar jonger is dan zij, zelf dan al halverwege de vijftig. Het was een ervaring die haar gedurende meerdere maanden terugwierp naar het ‘schandalige meisje’ van haar jeugd: een reis naar een episode in het verleden die beslissend bleek voor haar ontwikkeling als schrijver. Deze tekst is een sleutel tot het lezen van het werk van Annie Ernaux en tot hoe zij zich verhoudt tot haar eigen tijd en schrijverschap.

Küçük bir kafe-bakkal işleten anne babanın etrafında şekillenen mutlu bir çocukluk, okul hayatı, yeni bir sosyal çevre, yabancılaşma, sınıf atlama arzusu, onaylanma ihtiyacı, öfke patlamaları, utanç, kürtaj... Seneler’e uzanan oto-sosyobiyografi yazınının da habercisi olan Boş Dolaplar, iki ayrı dünya –eğitimsiz işçi sınıfı ve eğitimli burjuva sınıfı– arasında sıkışıp kalmış, okul yaşamındaki başarılarıyla ailesinin temsil ettiği her şeye karşı kendini yeniden inşa etmeye çalışan genç bir kızın, Denise Lesur’ün hikâyesi. Ernaux, ne olmak istediğinden ziyade ne olduğuyla cebelleşmek zorunda kalan, toplumsal yükseliş sancıları çeken otobiyografik karakteri Denise’in yaşamını anlatırken her zamanki gibi sakınmasız ve cesur. “Ernaux’nun kitapları birer itiraf değil, bir tür kişisel epistemolojidir... Onları okumak, o anlaşılmaz, acı verici, zaruri ‘oluş’ sürecini anlama girişimidir.” The New Yorker “Boş Dolaplar, 1950’li yıllarda Fransa’daki sınıf sisteminden ve bir kadının sınıf atlamak, geçmişini unutmak için verdiği mücadeleden daha fazlasıdır. Bu roman, kültürel anlamda haklarından mahrum bırakılmışların kendi sesleriyle konuşmasına, gerek konusu itibarıyla gerek edebî biçimiyle, unutulmaz bir katkı sunuyor.” The Bloomsbury Review

«J’ai voulu l’oublier cette fille. L’oublier vraiment, c’est-à-dire ne plus avoir envie d’écrire sur elle. Ne plus penser que je dois écrire sur elle, son désir, sa folie, son idiotie et son orgueil, sa faim et son sang tari. Je n’y suis jamais parvenue». Dans Mémoire de fille, Annie Ernaux replonge dans l’été 1958, celui de sa première nuit avec un homme, à la colonie de S dans l’Orne. Nuit dont l’onde de choc s’est propagée violemment dans son corps et sur son existence durant deux années. S’appuyant sur des images indélébiles de sa mémoire, des photos et des lettres écrites à ses amies, elle interroge cette fille qu’elle a été dans un va-et-vient implacable entre hier et aujourd’hui. [payot.ch]

""Meu pai tentou matar minha mãe num domingo de junho, no começo da tarde." Com a linguagem cortante e desprovida de sentimentalismos pela qual ficou conhecida, Annie Ernaux inicia mais um capítulo do seu projeto literário, dedicado a investigar a própria existência em sua dimensão social. Ao se debruçar sobre um episódio de violência doméstica do pai contra a mãe quando tinha doze anos, a escritora põe em curso o doloroso processo de rememoração de uma experiência traumática, ao mesmo tempo que identifica nesse incidente a gênese de um sentimento que passaria a acompanhá-la para o resto da vida. "Era normal sentir vergonha", escreve Ernaux. O episódio de violência inaugura na escritora uma hiperconsciência de si e da própria família que, anos mais tarde, quando já reconhecida pelo sucesso de O lugar, destrincha neste livro ao reconstruir com precisão quase científica a vida na cidade de Y., bem como os usos e os costumes de sua classe social. No esforço de situar o incidente que encerra sua infância no contexto da história mundial, Ernaux visita os arquivos da cidade de Rouen em busca das notícias de jornal de 1952, em uma cena que os leitores já iniciados em sua obra identificarão como embrionária de Os anos, considerado por muitos seu maior livro. Como de costume, Ernaux entremeia a narrativa factual a reflexões sobre a escrita e o ato de traduzir em palavras um trauma que jamais ousara acessar. Marco importante de sua trajetória, é em A vergonha que pela primeira vez aparecem as indagações acerca da memória e da historicidade de nossas existências: "Naturalmente não procuro fazer uma narrativa, pois ela produziria uma realidade em vez de buscar uma. [...] Em suma, gostaria de ser etnóloga de mim mesma". Ao vasculhar a si e o passado familiar, Ernaux renova a linguagem do incômodo da inferioridade de classe, comovendo uma vez mais seus leitores com seus dizeres marcantes: "A vergonha se tornou, para mim, um modo de vida. No fim das contas, já nem percebia sua presença, ela estava em meu próprio corpo"."--

Souvent, depuis le début de notre relation, j''étais restée fascinée en découvrant au réveil la table non desservie du dîner, les chaises déplacées, nos vêtements emmêlés, jetés par terre n''importe où la veille au soir en faisant l''amour. C''était un paysage à chaque fois différent. Je me demande pourquoi l''idée de le photographier ne m''est pas venue plus tôt. Ni pourquoi je n''ai jamais proposé cela à aucun homme. Peut-être considérais-je qu''il y avait là quelque chose de vaguement honteux, ou d''indigne. En un sens, il était moins obscène pour moi de photographier le sexe de M. Peut-être aussi ne pouvais-je le faire qu''avec cet homme-là et qu''à cette période de ma vie.

Est-ce que, moi, la petite fille de l''épicerie de la rue du Clos - des - Parts, immergée enfant et adolescente dans une langue parlée populaire, un monde populaire. je vais écrire, prendre mes modèles, dans la langue littéraire acquise, apprise, la langue que j''enseigne puisque je suis devenue professeur de lettres ? Est-ce que. sans me poser de questions, je vais écrire dans la langue littéraire où je suis entrée par effraction, " la langue de l''ennemi " comme disait Jean Genet, entendez l''ennemi de ma classe sociale ? Comment puis-je écrire, moi, en quelque sorte immigrée de l''intérieur ? Depuis le début j''ai été prise dans une tension, un déchirement même, entre la langue littéraire, celle que j''ai étudiée, aimée, et la langue d''origine. la langue de la maison, de mes parents, la langue des dominés. celle dont j''ai eu honte ensuite mais qui restera toujours en moi-même. Tout au fond la question est : comment en écrivant, ne pas trahir le monde dont je suis issue ?

" En 2008, Michelle Porte, que je connaissais comme la réalisatrice de très beaux documentaires sur Virginia Woolf et Marguerite Duras, m''a exprimé son désir de me filmer dans les lieux de ma jeunesse, Yvetot, Rouen, et dans celui d''aujourd''hui, Cergy. J''évoquerais ma vie, l''écriture, le lien entre les deux. J''ai aimé et accepté immédiatement son projet, convaincue que le lieu - géographique, social - où l''on naît, et celui où l''on vit, offrent sur les textes écrits, non pas une explication, mais l''arrière-fond de la réalité où, plus ou moins, ils sont ancrés. " Annie Ernaux s''explique rarement sur son oeuvre. Elle l''avait fait une première fois dans L''écriture comme un couteau, il y a un peu plus de dix ans. Pour la caméra de Michèle Porte, elle a accepté de retraverser son oeuvre à la lumière de la question des lieux. Une entrée passionnante qui révèle la profonde cohérence du projet littéraire d''Annie Ernaux, depuis son premier roman, Les armoires vides, jusqu''à Les Années et L''autre fille.