Most Popular Books by Annie Ernaux

Locul este romanul pe care Annie Ernaux îl dedică tatălui: muncitor care a fugit întreaga viață de propria condiție, transformându-se în mic cârciumar, fără educație, dar cu opinii ferme, și-a dorit mereu ca propria fiică să ajungă „mai bine decât el". Cu scriitura ca o lamă de cuțit, Annie Ernaux aduce un omagiu lipsit de sentimentalism unui bărbat misterios ce devine, pe parcursul cărții, simbolul unei întregi generații. În 1963, la vârsta de 23 de ani, naratoarea romanului Evenimentul descoperă că e însărcinată. Într-o Franță în care avortul este ilegal, ea va trebui să-și asume „evenimentul", știind că mai presus de lege se află rușinea pe care o va aduce asupra familiei sale. Folosind arma memoriei, dar și însemnările din jurnal, Annie Ernaux readuce la viață cumplita traumă a avortului clandestin. Evenimentul a fost ecranizat în 2021, în regia lui Audrey Diwan, cu Anamaria Vartolomei în rolul principal.

Dit boek is een collectieve autobiografie van onze tijd. Het vertelt het verhaal over de periode 1941-2006 door de lens van het geheugen, van tegenwoordige en herinnerde indrukken, culturele gewoonten, taal, foto’s, boeken, liedjes, radio, televisie, reclame en krantenkoppen. Annie Ernaux slaagt erin een vorm te vinden die zowel subjectief als onpersoonlijk, particulier als collectief is, een nieuw genre in feite, dat beoogt het verleden te vangen. Als vermenging van autobiografische fictie en sociologie is De jaren ‘een Op zoek naar de verloren tijd van ons tijdperk van mediadominantie en consumentisme’ (The New York Times), een monumentale bijdrage aan de twintigste-eeuwse Franse geschiedenis zoals weerspiegeld in het leven van één vrouw.

Korean edition of [A Girl''s Story] by Annie Ernaux. The winner of the 2022 Nobel Prize in Literature. Another masterpiece of remembering from Annie Ernaux, the Man Booker International Prize-shortlisted author of [The Years]. Annie Ernaux revisits the season 50 years earlier when she found herself overpowered by another''s will and desire. Korean edition translated by Baek Su Rin.

En quelques pages, à la première personne, Annie Ernaux raconte une relation vécue avec un homme de trente ans de moins qu’elle. Une expérience qui la fit redevenir, l’espace de plusieurs mois, la "fille scandaleuse" de sa jeunesse. Un voyage dans le temps qui lui permit de franchir une étape décisive dans son écriture. Ce texte est une clé pour lire l’œuvre d’Annie Ernaux — son rapport au temps et à l’écriture.

Um dos livros de Annie Ernaux mais adorados pela crítica e pelo público, Paixão simples é também um dos mais ambiciosos por sua tentativa de dar conta da radicalidade da experiência de se apaixonar. Nas breves páginas deste relato profundamente humano, publicado pela primeira vez em 1992, a vencedora do prêmio Nobel de 2022 esmiúça o estado de enamoramento absoluto que experimentou quando, já divorciada e mãe de dois filhos crescidos, viveu um relacionamento com um homem casado. Durante os meses em que se relacionou com A., toda a existência da autora foi regida por um novo signo, que ela disseca com precisão e franqueza. "Graças a ele", afirma, "eu me aproximei do limite que me separa do outro, a ponto de às vezes imaginar que iria chegar do outro lado". Essa proximidade do limiar, tão própria do sujeito apaixonado, assume formas variadas no relato. A primeira fronteira a ser deixada para trás é a da razão, que cede espaço ao pensamento mágico por meio do qual se manifesta a expectativa agonizante de ser correspondida. Cada evento, palavra ou pessoa ao redor só tem interesse para Ernaux na medida em que a faz pensar em A. Cada minuto longe dele é uma espera que transcorre de forma diversa do ritmo da vida real. Tema recorrente na obra da escritora, o tempo em Paixão simples não obedece à lógica ou à História. "Para mim não havia essa cronologia em nossa relação, eu só conhecia a presença ou a ausência", eis o aspecto radical da paixão. Uma vez terminada a relação, o tempo entra em cena novamente, desta vez como índice do rastro deixado por um acontecimento marcante: "Estava sempre calculando, ''há duas semanas, cinco semanas, ele foi embora'', e ''no ano passado, nessa data, eu estava aqui, fazendo isso e aquilo''" [...]. Pensava que era muito estreito o limiar entre essa reconstituição e uma alucinação, entre a memória e a loucura". Verdadeira anatomia da alma apaixonada, este livro é também uma reflexão sobre o poder da escrita e um elogio ao luxo que é viver um grande amor.

Una escena familiar, y sus consecuencias perturbadoras, diseccionadas por la autora que ha hecho de su vida materia literaria. En 1952, cuando Annie Ernaux tenía doce años, su padre quiso matar a su madre un domingo de junio, a primera hora de la tarde. Años después, esa escena se le presenta a la autora tan diáfanamente cruel como el día en que la vivió. Como en tantas otras familias, sus padres, que se odian entre sí, adoran en cambio a la niña, por lo que, mientras pasan los días y el olvido invade el hogar, el recuerdo de aquel domingo parece convertirse en un mal sueño. Sin embargo esa escena cambió para siempre a la autora: aquella niña y su familia «habían dejado de ser gente decente», y todo había pasado a ser vergonzoso. Annie Ernaux recorre desde los códigos de conducta y las normas sociales que imperaban en su entorno, hasta las noticias del momento, las expresiones más usadas o el temor que infundían las grandes ciudades, para calibrar con exactitud hasta qué punto lo ocurrido la hicieron sentirse indigna.

Cuando nos salimos del camino marcado, las distancias con quienes nos rodean a veces son insuperables. En abril de 1967, la autora y protagonista, por entonces joven aspirante a profesora de secundaria, supera el examen de capacitación en un liceo de Lyon para orgullo (y recelo) de su padre, antiguo obrero que, procedente del medio rural y tras trabajar duramente, ha acabado convertido en propietario de un pequeño comercio en las provincias. Para ese padre, todo eso significa otro paso adelante en su difícil ascenso social; sin embargo, poco le dura esta satisfacción, ya que fallece dos meses después. Padre e hija han traspasado sus respectivos «lugares» dentro de la sociedad. Pero se han mirado entre sí con suspicacia, y la distancia entre ambos ha ido tornándose cada vez más dolorosa. El lugar se centra, pues, no sólo en los complejos y prejuicios, los usos y las normas de comportamiento de un segmento social de límites difusos, cuyo espejo es la culta y educada burguesía urbana, sino también en la dificultad de habitar en un espacio propio dentro de la sociedad.

La pasión amorosa, observada con lucidez por una de las autoras francesas más reconocidas de la actualidad. «Desde el mes de septiembre del año pasado no he hecho más que esperar a un hombre: he estado esperando que me llamara y que viniera a verme», así arranca la historia sobre la pasión de una mujer culta, inteligente, económicamente independiente, divorciada y con hijos ya mayores, que pierde la cabeza por un diplomático de un país del Este que siente debilidad por la buena ropa y los coches aparatosos. Muy pocas veces antes se había hablado con tan descarnado descaro de cómo el deseo puede trastocarnos. La escritura desnuda de Annie Ernaux introduce a los lectores, con la precisión de un entomólogo, en el febril y devastador desvarío que cualquiera puede haber experimentado alguna vez en su vida.

No final da primeira década dos anos 2000, Annie Ernaux recebeu um convite para participar da coleção francesa Les Affranchis, que pede a escritores que façam a carta que nunca foi escrita. É este chamado do presente que a ajudará a abordar um trauma da infância e dará à luz este, que talvez seja seu livro em diálogo mais direto com a psicanálise. Aos dez anos, no verão de 1950, Ernaux escuta uma conversa da mãe com uma cliente e descobre que antes dela, seus pais tiveram outra filha, morta aos seis anos de difteria. A mãe relata à confidente que nunca contaram nada a Annie para não entristecê-la e emenda: "ela era mais boazinha do que aquela ali". A irmã mais velha jamais voltou a ser mencionada, exceto quando tias ou amigos deixavam escapar alguma lembrança. Desde aquele dia na infância, Ernaux também oculta seu conhecimento: "Tenho a impressão de que o silêncio nos convinha, a eles e a mim". Mas as palavras de sua mãe calaram fundo na criança, e mais tarde na mulher, cuja obra é marcada pelo pensamento crítico e pela renúncia de uma moralidade limitadora de sua liberdade. É então nesta pseudocarta endereçada à irmã — à menina boazinha e espécie de santa — que a autora destrincha suas memórias e os significados que essa ausência sempre presente teve em sua vida, sua identidade e sua relação com os pais. Ernaux escreve frases breves e cortantes para lidar com a sombra de alguém que nunca conheceu e com a dor da comparação implícita. "Você é a própria impossibilidade do erro e do castigo", diz à irmã. E vai além, conectando a morte dela com o próprio princípio de sua existência: "eu vim ao mundo porque você morreu e eu te substituí". Em seu esforço para dar contornos a um fato impreciso de sua história, Ernaux hesita entre interpretar a morte da irmã como a gênese de seu destino de escritora ou como um mero dado biográfico. Sem resolver essa ambivalência, ela testa os limites da linguagem e, como de costume, reflete a respeito da própria escrita: "Você está fora da linguagem dos sentimentos e das emoções. Você é a antilinguagem." Num jogo de espelhos, A outra filha evoca duplos como pulsões de morte e vida, sonho e realidade, revelações e tabus. Entretanto, a própria autora adverte que as matérias do inconsciente também têm a ver com a História e rejeita interpretações que não tenham em conta seu contexto. Para a vencedora do Nobel, atrelar memória, história privada e social é o único modo de escrever a vida.

Seneler çeşitli imgeler, fotoğraflar, dönemin gazete haberleri, popüler şarkıları, filmleri, reklamları, sloganları, siyasi gelişmelerinden hareketle 1940’lardan 2000''li yıllara uzanan deneysel bir metin, bir tür toplumsal kronik. En mahrem anılarına, hayatındaki önemli dönemeçlere kendi kuşağının hikâyesini de dahil edip tarihin kaydını tutan ve bunu yaparken klasikleşmiş otobiyografi yazınının dışına çıkan Ernaux, anlatının merkezine kendini koymaktan bilhassa kaçınıp bireysel tarihiyle kolektif tarihi bir araya getiriyor. Sınıf çatışması, kadın çalışmaları gibi konulara da yer vererek toplumsal bir bellek yazını oluşturuyor. “Okumanız gereken en iyi kitaplardan biri.” Deborah Levy “Seneler yalnızca otobiyografi yazını için değil, sanat için de devrim niteliğinde.” John Banville

Pendant un an, Annie Ernaux a tenu le journal de ses visites à l’hypermarché Auchan du centre commercial des Trois-Fontaines situé en région parisienne. « Voir pour écrire, c’est voir autrement », écrit-elle. On redécouvre en effet à ses côtés le monde de la grande surface. Loin de se résumer à la corvée des courses, celle-ci prend dans ce livre un autre visage : elle devient un grand rendez-vous humain, un véritable spectacle. Avec ce relevé libre de sensations et d’observations, l’hypermarché, espace familier où tout le monde ou presque se côtoie, atteint la dignité de sujet littéraire. Annie Ernaux est écrivain. Elle est notamment l’auteur de La Place (1984), La Honte (1997), Les Années (2008) aux Éditions Gallimard.

"Anne a quinze ans. Elle traîne son ennui au seuil de grandes vacances sans horizon dans le pavillon de ses parents. Par l''intermédiaire de sa meilleure amie, elle rencontre Mathieu, étudiant, moniteur durant l''été dans une colonie de vacances. Avec lui elle fait l''amour pour la première fois. Il la rejette brutalement lorsqu''il apprend qu''elle est allée avec Yan. À la rentrée, au lycée, elle se renferme, renvoyée à la solitude. Roman âpre, juste, d''une adolescente en quête de sens et de liberté, Ce qu''ils disent ou rien préfigure, quarante ans plus tôt, Mémoire de fille."--Page 4 of cover.

Premiul Nobel pentru literatură 2022 „Tot trecutul este necesar pentru a iubi prezentul.“ Annie Ernaux De-a lungul câtorva zeci de pagini, Annie Ernaux recreează, prin intermediul unei relații cu un student mai tânăr cu trei decenii decât ea, „fata scandaloasă“ pe care a întrupat-o în tinerețe. Este o nouă versiune a scriitoarei, care-i îngăduie mai curând să analizeze trecutul decât să trăiască prezentul: femeia matură care ține de mână un bărbat mult mai tânăr este la fel de izolată și de „interpretată“ de societate cum fusese tânăra care își pierduse virginitatea cu decenii în urmă. Prezentul și trecutul se rescriu reciproc, se potențează și-și acordă noi modalități de interpretare. Paginile de Fotojurnal ce însoțesc microromanul așază această imagine a prezentului în rama memoriei revizitate. „O carte sublimă.“ Elle „Acum treizeci de ani, m-aș fi ferit de el. Pe atunci nu voiam să găsesc într-un băiat semnele originii mele modeste, tot ce consideram că este «de neam prost» și despre care știam că se aflase în mine.“ Annie Ernaux „Încă o dată, opera lui Annie Ernaux pare a fi un studiu riguros al vieții, dar și un experiment.“ Caroline Montpetit, Le Devoir „Proza lui Annie Ernaux taie până la os.“ The Guardian Annie Ernaux (n. 1940) s-a născut în Normandia, unde și-a petrecut copilăria și prima tinerețe. A urmat studiile superioare la Rouen, Bordeaux și Grenoble. A fost, până în anul 2000, profesoară de ciclu gimnazial secundar, construindu-și în același timp o impresionantă carieră literară. A primit cele mai importante distincții pentru literatură atât în Franța, cât și în străinătate (Prix Marguerite Yourcenar, Prix Renaudot, Premio Strega, Premio Formentor, Premio Gregor von Rezzori), iar din luna octombrie a anului 2022 este laureata Premiului Nobel pentru Literatură. Este singura autoare a cărei operă a fost publicată în prestigioasa serie Quarto a Gallimard în timpul vieții sale. În colecția Anansi. World Fiction urmează să apară L’Autre fille și L’Écriture comme un couteau.

Ce journal va conduire l''héroïne à la mort de sa mère, atteinte de la maladie d''Alzheimer.

Ook ik heb dat meisje willen vergeten. Haar echt vergeten, oftewel geen zin meer hebben om nog over haar te schrijven. Niet meer denken dat ik moet schrijven over haar, over haar verlangen, haar waanzin, haar stompzinnigheid en haar hoogmoed, haar honger en haar opgedroogde bloed. Het is me nooit gelukt. Annie Ernaux duikt diep in de zomer van 1958, de zomer waarin ze voor het eerst met een man naar bed ging, tijdens een vakantiekamp in Normandië. Die nacht bracht een schokgolf teweeg die twee jaar lang in haar lichaam en in haar leven zou blijven natrillen. Met gebruikmaking van de onuitwisbare beelden aangedragen door haar herinneringen, van foto’s en van brieven die ze schreef aan vriendinnen, onderzoekt ze het meisje dat ze is geweest, in een onverbiddelijke slingerbeweging tussen vroeger en nu

« Tout au long de cet entretien avec Frédéric-Yves Jeannet, je n''ai eu comme souci que la sincérité et la précision, celle-ci se découvrant plus difficile à obtenir que celle-là. Il n''est pas aisé de rendre compte, sans l''unifier ni la réduire à quelques principes, d''une pratique d''écriture commencée il y a trente ans. D''en laisser percevoir les inévitables contradictions. D''apporter des détails concrets sur ce qui se dérobe le plus clair du temps à la conscience. Ce qui assemble les phrases de mes livres, en choisit les mots, c''est mon désir, et je ne peux l''apprendre aux autres puisqu''il m''échappe à moi-même. Mais il me semble pouvoir indiquer la visée de mes textes, donner mes « raisons » d''écrire. Qu''elles relèvent de l''imaginaire n''enlève rien au fait qu''elles jouent réellement sur la forme même de l''écriture. J''espère simplement avoir réussi à exprimer quelques vérités individuelles et provisoires - révisables assurément par d''autres - sur ce qui occupe beaucoup ma vie. » Annie Ernaux

Ein Sonntag im August 1950, die kleine Annie spielt draußen im Garten, ihre Mutter steht am Zaun und plaudert mit der Nachbarin. Eine folgenreiche Plauderei, denn so erfährt Annie, dass ihre Eltern vor ihrer Geburt bereits eine Tochter hatten, die sechsjährig an Diphtherie gestorben war. Über diese Schwester wird Annie von ihren Eltern niemals wieder ein Wort hören und sie wird ihrerseits niemals nach der Verstorbenen fragen. Doch auch dieses dauerhafte Beschweigen formt eine Geschichte und verleiht der toten Schwester – dem anderen Mädchen – eine Gestalt. Und es prägt Annies Persönlichkeit und Charakter, die Identität der Nachgeborenen. Vier oder fünf Fotografien, das Grabmal, einige wenige Gegenstände, ein paar Murmeln – darüber versucht Annie Ernaux Jahrzehnte später dem Leben ihrer ungekannten Schwester schreibend auf die Spur zu kommen. Annie Ernaux hat einen Brief an ihre Schwester geschrieben, die sie nicht hat kennenlernen können – einen Brief von überwältigender Klarheit und zarter Traurigkeit, über Trennendes und Gemeinsames, über Kindheit und Geschichte und über Schicksalsschläge, die eine Familie auf immer verändern.

In De jonge man vertelt Annie Ernaux in kort bestek (en in de eerste persoon enkelvoud) over een voorbije liefdesrelatie met een man die dertig jaar jonger is dan zij, zelf dan al halverwege de vijftig. Het was een ervaring die haar gedurende meerdere maanden terugwierp naar het ‘schandalige meisje’ van haar jeugd: een reis naar een episode in het verleden die beslissend bleek voor haar ontwikkeling als schrijver. Deze tekst is een sleutel tot het lezen van het werk van Annie Ernaux en tot hoe zij zich verhoudt tot haar eigen tijd en schrijverschap.

İsimsiz bir anlatıcı, evli ve yabancı bir adam, her şeyi tüketen bir tutku, saplantıya dönüşen bir aşk… Ernaux ispatsız, sade üslubuyla, cinsellik temelinde kurulan bu ilişkinin dinamiklerini, tutkunun tuzağına düşmüş kalbin arzularını, beklentilerini, arzulanan erkeğin varlığıyla özdeşleşmedikçe katlanılabilir olmaktan çıkan günlük işleri, sıradan olayları bütün içtenliğiyle, cesurca ortaya koyuyor. Yalın Tutku, hangi toplumsal konuma ait olursa olsun, tutkunun insanları nasıl ele geçirebileceğini, kişinin iradesini nasıl hiçliğe indirgeyip körleştirebileceğini anlatan, nadir görülecek türden bir yüzleşme deneyimi. “Fransız edebiyatının en önemli yapıtlarından birinin yazarı olan Annie Ernaux’nun eseri yıkıcı olduğu kadar güçlü, öfkeli olduğu kadar da incelikli.” Édouard Louis “Basit açıklamalara kafa tutan tutkulara adanmış bir eser.” The New York Times #fransızedebiyatı #kadınyazını #kadınerkekilişkileri #tutku #aşk #bağımlılık

‘Sinds vorig jaar september heb ik niets anders meer gedaan dan wachten op een man, wachten tot hij me zou bellen en naar me toe zou komen.’ Een ouder wordende schrijfster begint een liefdesaffaire met een hoge ambtenaar. De vrouw leeft in een roes en geeft zich volledig over aan haar hartstocht. Heel haar zijn staat in het teken van deze ene aanbeden man. Dan slaat alles om: achterdocht en jaloezie verdrijven de liefde. De roes maakt plaats voor leegte en pijn. Het verdriet om de voorbije passie kent geen genezing.

Etudiante en lettres, l''auteure se remémore la période où affligée par sa famille de tous les vices, elle en vient à la détester et se trouve confrontée à l''expérience difficile de l''avortement.

”Jag skriver inte för att du dog. Du dog för att jag skulle skriva, det gör en stor skillnad.” Den andra dottern är ett brev till författarens äldre syster, som hon aldrig fick träffa eftersom systern dog vid sex års ålder, två år innan hon själv föddes. På enbart sjuttio sidor lyckas Annie Ernaux skriva berättelsen om att växa upp som den ”den andra dottern”, hon som aldrig skulle ha fötts om inte den första dottern hade dött, eftersom familjens ekonomi bara tillät ett barn. Det är en gripande berättelse om det osagda, den hemliggjorda. Flickan Annie råkar vid tio års ålder höra modern berätta för en väninna om den förstfödda, hon som dog ”som ett litet helgon”. Och genom livet insisterar en fråga på svar: Varför du, varför jag?

Nobelpreis für Literatur 2022 Mit schonungsloser Genauigkeit erzählt Annie Ernaux von ihrer ersten sexuellen Begegnung – von Macht, Ohnmacht und Unterwerfung. Von einer Wunde, die niemals ausgeheilt ist. Und vom teuer bezahlten Erkennen des eigenen Werts. Sommer 1958: Annie Duchesne wird 18 Jahre alt. Sie arbeitet als Betreuerin in einer Ferienkolonie. Sie findet in eine Clique, zusammen feiern sie Feten, genießen ihre Jugend. Und Annie ist in H. verliebt, mit ihm hat sie ihr erstes Mal. Eine Nacht, die einen anhaltenden Schock bedeutet. Auch weil H. sie fortan ignoriert, weiß sie nicht, wohin mit sich und lässt sich auf andere ein. Schnell ist sie verfemt. Was folgt, sind Ausgrenzung, der Hohn der anderen, ihre eigene Scham. Und Schweigen. Denn über 55 Jahre braucht Annie Ernaux, um sich dieser »Erinnerung der Scham« stellen zu können. »Annie Ernaux gelingt es ganz hervorragend, in ihrem Roman noch einmal zu der innerlich zerrissenen, verliebten, magersüchtigen, ehrgeizigen jungen Frau zu werden, die sie war, als alles in ihr ins Wanken geriet.« Iris Radisch, Die Zeit

Küçük bir kafe-bakkal işleten anne babanın etrafında şekillenen mutlu bir çocukluk, okul hayatı, yeni bir sosyal çevre, yabancılaşma, sınıf atlama arzusu, onaylanma ihtiyacı, öfke patlamaları, utanç, kürtaj... Seneler’e uzanan oto-sosyobiyografi yazınının da habercisi olan Boş Dolaplar, iki ayrı dünya –eğitimsiz işçi sınıfı ve eğitimli burjuva sınıfı– arasında sıkışıp kalmış, okul yaşamındaki başarılarıyla ailesinin temsil ettiği her şeye karşı kendini yeniden inşa etmeye çalışan genç bir kızın, Denise Lesur’ün hikâyesi. Ernaux, ne olmak istediğinden ziyade ne olduğuyla cebelleşmek zorunda kalan, toplumsal yükseliş sancıları çeken otobiyografik karakteri Denise’in yaşamını anlatırken her zamanki gibi sakınmasız ve cesur. “Ernaux’nun kitapları birer itiraf değil, bir tür kişisel epistemolojidir... Onları okumak, o anlaşılmaz, acı verici, zaruri ‘oluş’ sürecini anlama girişimidir.” The New Yorker “Boş Dolaplar, 1950’li yıllarda Fransa’daki sınıf sisteminden ve bir kadının sınıf atlamak, geçmişini unutmak için verdiği mücadeleden daha fazlasıdır. Bu roman, kültürel anlamda haklarından mahrum bırakılmışların kendi sesleriyle konuşmasına, gerek konusu itibarıyla gerek edebî biçimiyle, unutulmaz bir katkı sunuyor.” The Bloomsbury Review

Ίσως το σημαντικότερο βιβλίο της Annie Ernaux – μια «συλλογική αυτοβιογραφία» που καταγράφει το πέρασμα του χρόνου, στη συμβολή του autofiction με την κοινωνιολογία.

Nobelpreis für Literatur 2022 Geschichte ihrer selbst, Gesellschaftsporträt, universelle Chronik: Annie Ernaux’ aufsehenerregendes Werk wirkt von Beginn an weit über die französischen Grenzen hinaus. Eine faszinierende Einladung, das eigene Leben zu hinterfragen: »Annie Ernaux zu lesen ist ein Schock, eine Erfahrung, vor allem ist es wichtig.« Der Spiegel Kindheit in der Nachkriegszeit, Algerienkrise, die Karriere an der Universität, das Schreiben, eine prekäre Ehe, die Mutterschaft, de Gaulle, das Jahr 1968, Krankheiten und Verluste, die sogenannte Emanzipation der Frau, Frankreich unter Mitterrand, die Folgen der Globalisierung, die uneingelösten Verheißungen der Nullerjahre, das eigene Altern. Anhand von Fotografien, Erinnerungen und Aufzeichnungen, von Wörtern, Melodien und Gegenständen vergegenwärtigt Annie Ernaux die Jahre, die vergangen sind. Und dabei schreibt sie ihr Leben – unser Leben, das Leben – in eine völlig neuartige Erzählform ein: »Annie Ernaux ist die Königin der neuen autobiographischen Literatur.« Die Zeit

Premiul Nobel pentru Literatură 2022 „Un monument închinat pasiunilor care sfidează orice explicație simplă." The New York Times Book Review Anulând granițele dintre ficțiune și memorialistică, naratoarea anonimă din Pasiune simplă documentează reacțiile, dorințele, umilințele unei femei consumate timp de doi ani de pasiunea pentru un străin căsătorit. Fiecare cuvânt, întâmplare ori persoană ceu00adi iese în cale îi prilejuiește o legătură cu cel iubit ori îi provoacă o indiferență glacială. Nu există cale de mijloc, așa cum luciditatea extremă nu oferă scăpare din fața acestei pasiuni mistuitoare. În Confesiunea adolescentei, naratoarea readuce la viață vara anului 1958, când su00ad-a dăruit pentru prima oară unui bărbat. Abia împlinise 18 ani, iar bărbatul a preferat su00ad-o uite și să-u00adși continue viața ca și când nimic nu s-u00adar fi întâmplat. După 50 de ani, scriitoarea își dă seama că s-u00adar putea întoarce la fata de atunci, pe care încercase din răsputeri su00ad-o uite. În cursul acestui proces, va descoperi că acea fată care fusese cândva este originea vitală, violentă și dureroasă a identității ei de scriitoare. „Succesul nu înseamnă mai nimic pentru mine. Nu are aproape nicio influență asupra a ceea ce fac sau asupra felului în care mă privesc pe mine însămi. Trăiesc pentru a scrie. Mare parte a timpului scriu aici, în casa mea. Câteodată mă întreb dacă nu cumva am ratat ceva subordonând totul scrisului. Dar poate acesta e motivul pentru care mă aflu aici." Annie Ernaux „Annie Ernaux este autoarea uneia dintre cele mai importante opere din literatura franceză." Édouard Louis „Annie Ernaux este o memorialistă atipică: își abordează memoria cu neîncredere... Ea nu dezgroapă trecutul, nu afirmă că ar avea acces la el, ci mai curând îl accesează selectiv." Madeleine Schwartz, The New Yorker „Încă o explorare plină de emoție, de onestitate neînfricată a dorinței feminine, a rușinii și a pasiunii intelectuale, purtând semnătura incomparabilei Annie Ernaux." Sigrid Nunez

Au travers de photos et de souvenirs laissés par les événements, les mots et les choses, Annie Ernaux nous fait ressentir le passage des années, de l''après-guerre à aujourd''hui. En même temps, elle inscrit l''existence dans une forme nouvelle d''autobiographie, impersonnelle et collective

Esta reunião de textos de Annie Ernaux promove um mergulho em sua biografia e obra por meio do qual temos acesso ao pensamento da escritora que deu novo brilho à relação entre política e literatura ao revolucionar o modo de contar a própria história. No primeiro texto, “Vingar minha raça” (2022) — discurso que proferiu ao receber o prêmio Nobel de literatura —, ela apresenta uma valiosa síntese de seu percurso e de suas motivações e elenca os principais aspectos de seu projeto literário. Na sequência, esmiuça anos de trajetória em “A escrita como faca” (2003), entrevista concedida ao longo de meses para o escritor francês Frédéric-Yves Jeannet em que responde com sinceridade e precisão sobre sua experiência como escritora. Ernaux dá detalhes dos conceitos marcantes de sua obra e comenta, por exemplo, o que chama de “postura de escrita”, o método de exploração interior e exterior, social e individual que garante que o ato de escrever seja sua arma, como uma faca. Por fim, “Retorno a Yvetot” (2012) é uma conferência dada por Ernaux na pequena cidade onde viveu com os pais até se mudar para cursar a universidade. Ao contar sobre sua infância e os primeiros contatos com a leitura e a escrita em um ambiente de penúria econômica, ela entrelaça memória autobiográfica e reflexão sociológica, explicitando com profundeza a forma como experimentou a desigualdade social no espaço urbano e nas dinâmicas da cidade. Fotos e outros documentos pessoais selecionados por Ernaux fecham a coletânea. A visão da literatura como um sistema de poder, o processo que a levou a abandonar a ficção para escrever sobre a “classe dos dominados”, a importância da experiência como professora, o autorreconhecimento como “trânsfuga de classe” e a relação com seus diários e com a sociologia, a psicanálise, a fotografia, a política: são inúmeros os temas que tornam a leitura deste livro — repleto de aforismos e frases lapidares — uma oportunidade preciosa de conhecer a admirável visão de mundo de uma das maiores escritoras do nosso tempo.

Souvent, depuis le début de notre relation, j''étais restée fascinée en découvrant au réveil la table non desservie du dîner, les chaises déplacées, nos vêtements emmêlés, jetés par terre n''importe où la veille au soir en faisant l''amour. C''était un paysage à chaque fois différent. Je me demande pourquoi l''idée de le photographier ne m''est pas venue plus tôt. Ni pourquoi je n''ai jamais proposé cela à aucun homme. Peut-être considérais-je qu''il y avait là quelque chose de vaguement honteux, ou d''indigne. En un sens, il était moins obscène pour moi de photographier le sexe de M. Peut-être aussi ne pouvais-je le faire qu''avec cet homme-là et qu''à cette période de ma vie.

«J’ai voulu l’oublier cette fille. L’oublier vraiment, c’est-à-dire ne plus avoir envie d’écrire sur elle. Ne plus penser que je dois écrire sur elle, son désir, sa folie, son idiotie et son orgueil, sa faim et son sang tari. Je n’y suis jamais parvenue». Dans Mémoire de fille, Annie Ernaux replonge dans l’été 1958, celui de sa première nuit avec un homme, à la colonie de S dans l’Orne. Nuit dont l’onde de choc s’est propagée violemment dans son corps et sur son existence durant deux années. S’appuyant sur des images indélébiles de sa mémoire, des photos et des lettres écrites à ses amies, elle interroge cette fille qu’elle a été dans un va-et-vient implacable entre hier et aujourd’hui. [payot.ch]

Est-ce que, moi, la petite fille de l''épicerie de la rue du Clos - des - Parts, immergée enfant et adolescente dans une langue parlée populaire, un monde populaire. je vais écrire, prendre mes modèles, dans la langue littéraire acquise, apprise, la langue que j''enseigne puisque je suis devenue professeur de lettres ? Est-ce que. sans me poser de questions, je vais écrire dans la langue littéraire où je suis entrée par effraction, " la langue de l''ennemi " comme disait Jean Genet, entendez l''ennemi de ma classe sociale ? Comment puis-je écrire, moi, en quelque sorte immigrée de l''intérieur ? Depuis le début j''ai été prise dans une tension, un déchirement même, entre la langue littéraire, celle que j''ai étudiée, aimée, et la langue d''origine. la langue de la maison, de mes parents, la langue des dominés. celle dont j''ai eu honte ensuite mais qui restera toujours en moi-même. Tout au fond la question est : comment en écrivant, ne pas trahir le monde dont je suis issue ?